Nu. Nu înseamnă doar atât. Pentru un explorator, pentru un fotograf, Delta şi drumul Dobrogei înseamnă mult mai mult. O lume se deschide în faţa paşilor şi a obiectivului aparatului de fotografiat. Mereu în faţa unei noi descoperiri, profit de fiecare ocazie pentru a afla ceva nou despre aceste locuri, de a mai descoperi un mister imaginat. Câteva lecturi şi câteva filme de lung metraj au avut darul de a-mi alimenta curiozitatea de a afla eu însumi crâmpeie ale Dobrogei şi Deltei.

                Lumi izolate de lumea pe care o ştim – asa cum o ştim, lumi cu legi şi un mers propriu. Vântul, soarele, cerul, apa, stuful, colbul, ridurile, pustiul, pescari, bărci, alcool nerafinat, liniştea apăsătoare, distanţele de apă, totul într-o curgere în afara timpului. Sau aflate într-un timp propriu cu care trebuie sa te împrieteneşti pentru a fi acceptat în acest carusel enigmatic. O linişte necuprinsă se deschide în faţa călătorului curios, atent. O stare de contemplare şi de mirare te cuprind. E bine să le laşi să-ţi ghideze paşii în necunoscut. Nu întotdeauna trebuie să înţelegi ce vezi, ce afli. Uneori misterul rămâne, romantic, neatins. Alteori oamenii capătă voci, vântul îţi şopeşte familiar şi prietenos, alteori apa îşi provoacă parcă singură unde concentrice, parcă într-un joc de-a v-aţi ascunselea cu atenţia fotografului.     

                Multiple incursiuni mi-au adus paşii curioşi pe urmele a ceea ce am sperat sa aflu. Sfiştofca, Cardon, Periprava, Vâlcov. Nu pot uita niciodată această succesiune de nume care a reprezentat o aventură adevărată, într-o zi de august. Iar dacă ajungi în Sfântu Gheorghe, în Sulina şi în Chilia Veche poţi fi mândru că ai atins cele trei capete ale braţelor Dunării. Niciodată nu e gata. Niciodată, nici Delta şi nici Dobrogea nu-ţi dau sentimentul că, odată parcurse la pas, s-au epuizat. Anotimpuri se petrec, peisajul rămâne aparent acelaşi, ecourile parcă se amplifică. Nu am căutat drama. Am încercat să las locurile şi oamenii să vorbească, martori reali ai lumilor parcurse.