Iubirea cea încă neînţeleasă dar poate adevărată este aceea neîncadrabilă în clişee, nici măcar fotografice. În cel mai fericit caz vom înţelege că noi înşine suntem propria limită, că ceea ce nu se ştie şi nu se întreabă nu va fi aflat niciodată, că dependenţa care închide şi învăluie nu este iubire. Iubirea esenţială nu începe şi nu se termină nicăieri, ea e lumina. Iubirea poate naşte zbor, deshidere, eliberare, aduce cu sine o ordine a lucrurilor şi a raţiunii de a fi.  Iubirea călăuzeşte şi deschide orizontul.
Si atunci o bună parte din ceea ce numim "haos" ar putea fi îmblânzită dacă oamenii ar conştientiza că e necesar să se cunoască pentru a-şi afla nevoile reale, dacă s-ar deschide spre calea firească şi nu ar mai depune un efort infinit cu certitudinea că lumea trebuie sa aibă chipul lor, dacă ar asculta mai bine, dacă ar putea să vadă şi să simtă mai profund pentru o mai bună înţelegere a ceea ce suntem şi încotro mergem. Înţelegerea armoniei lucrurilor şi apropierea de lume cu zâmbet şi curiozitate pot aduce cu sine unde de dragoste pură.
Priviri împrejur şi aproapiate către necunoscuţii cadrului cotidian în scurte momente efemere de expresivitate îndrăgostită. Privim, ascultăm şi poate reuşim să înţelegem – dacă nu dragostea ca fenomen, poate o oarecare ne-limită.

Vlad Eftenie, arhitect, lector UAUIM Bucuresti, autor al cartii “Metoda de investigarea a orasului prin fotografie”, Bucuresti, 2010